vineri, 16 octombrie 2009

Magazinul de timp

oprise in loc sa-si traga sufletul, iar eu ma grabeam si-l tot zoream din urma. Mai repede, mai repede, ce faci? De ce stai? La ce te mai gandesti? Tu nu trebuie sa gandesti, sa te intrebi...Trebuie sa treci doar, asta ti-e menirea. Nu ai nimic altceva de facut in lumea asta decat sa zbori. In locul acela, printre stradute si case, prin curtea bisericii si mansarde parasite se pierduse ca un copil parasit. Nu mai stia incotro s-o ia, pe unde sa se ascunda, pe unde sa curga...sarea din piatra-n piatra, se intorcea, isi lua din nou avant. Intepenise. Aveam un gol in stomac, voiam sa ma intind si eu pe jos, langa el, dar stiam ca trebuie sa-l ajut sa se ridice. Si l-am luat in brate. Era greu, ca de plumb, m-am chinuit sa-l tarasc dupa mine ca pe o piatra de moara. Hai ca mai avem un pic, nu renunta acum, nu te lasa invins. Trebuie sa zbori, o sa-ti fac aripi noi numai sa zbori, sa ma iei si pe mine de aici, sa ma duci departe, in alt loc, in alt moment. Nu muri acum, nu aici...i-am dat palme, l-am resuscitat, l-am stropit cu apa, am tipat la el, l-am rugat si implorat apoi. Se uita la mine sfidator, parca nu ma mai recunostea. Obosise sa se tot tina dupa mine, sa ma urmeze, sa alerge si sa fie mereu cu un pas in fata mea. Pe atunci il uram. Acum, cand s-a oprit, m-am simtit de parca rostul meu nu mai era rost. Inainte ne luam mereu la intrecere. Ieri am castigat dar nu cum as fi vrut. Si voiam sa fug, dar nu puteam, ma strangea de mana, se inclestase in mine, ma tinea prizoniera in locuri din care voiam sa dispar. Timpul meu se imbolnavise, respira greu, in spasme, tremura si se zvarcolea pe ciment ca un muribund. Timpul altora era vioi, fericit, liber. Al meu, inchistat in propriul meu trecut. Voiam sa-l schimb ca pe o jucarie stricata, sa-l arunc la gunoi, sa-mi cumpar altul. Sa ma duc la magazinul de timp si sa-mi confectionez o noua viata. Sa nu-mi mai aduc niciodata aminte ca a existat un timp in care eu nu mai eram eu iar el murise de tot pentru mine, la fel de singur ca intotdeauna. Esti atat de las....nu-i nimic, o sa continui si fara tine. O sa traiesc in afara ta, fara repere, fara vreun drum, orbecaind toata viata. Dar nu ma voi opri niciodata din drum sa ma plang ca am obosit.